Maria-Emanuela DUMITRAȘCU - Universitatea Sorbona, Paris, Franța

 Maria de acum un an privea indecisă dosarul și se întreba:

”Va fi greu? Voi fi singură? Mă voi descurca cu banii, cu limba și cu dorul de casă?” Cum să știe ea atunci câte experiențe frumoase o așteaptă? Că în ciuda faptului că nativii îi vor depista imediat ”micul accent”, franceza ei se va îmbunătăți? Știa ea că va avea prieteni nu doar din țara gazdă, dar și din Japonia, Australia, Peru, Mexic, India, Spania, Brazilia, Italia și multe alte țări? Știa Maria de atunci că Parisul poate fi atât de plin de cultură încât să împartă și cu alții, că franceza nativă e foarte diferită de franceza de la școală, că va avea cursuri cu ateliere de scriere creativă, ore de salsa, self defense și teatru, că va participa la aniversări și petreceri de rămas bun intre prietenii internaționali și că va plânge la plecarea unor persoane care, cu câteva luni înainte, se aflau la continente depărtare? Știa oare ca se va întoarce în fiecare seară la cămin, cu câte o nouă amintire, mai bună sau mai rea? Știa că va descoperi persoane cu povești de viață extraordinare, că va afla cum în Peru copiii merg desculți prin jungla din apropiere de Machu Picchu sau că in Australia este normal sa găsești dimineața crocodilul in piscină? Știa că mâncarea autentică mexicană este atât de picantă sau că francezii adoră să folosească ”baah du coup” de vreo 5 ori în fiecare propoziție pe care o spun? Știa pe atunci de nopțile de karaoke, de cafenelele ceramice, de excursiile la târguri de Crăciun din Luxemburg, de discuțiile intelectuale despre viață purtate într-o frangleză cu tente de limbajul semnelor, pentru a explica cuvintele pe care nu și le amintea în nicio limbă? Că va avea șansa sa vadă Luvrul pe întuneric, Turnul Eiffel roz și că va sărbători aniversarea de 20 de ani în Paris? Că indiferent de cât de greu îi va fi din cauza dorului, mereu va fi cineva care să o susțină, fie printr-o îmbrățișare indiană, fie un proverb japonez, fie cu un croissant cald la ușă? Că se va simți ca acasă alături de cei cărora le dispărea zâmbetul de fiecare dată când cineva reamintea de cât de repede a trecut timpul? Știa Maria că va spune, un an mai târziu, că acum îi este greu sa își imagineze viața de după Erasmus? O să ii răspund Mariei de atunci, care privea indecisă dosarul întrebându-se ”Merită?” Da. Cu siguranță. În totalitate, cu bune și cu rele, merită fiecare clipă.

Maria-Emanuela DUMITRAȘCU

Studentă anul II

Limbă și literatură franceză - Limbă și literatură rusă

Mobilitate de lungă durată la Université Sorbonne

Franța

semestrul I 2024-2025